Dezvoltarea identităţii la adolescenţii

Home » Articole » Dezvoltarea identităţii la adolescenţii

            O problemă majoră cu care se confruntă adolescentul este aceea a dezvoltării identităţii individuale, a aflării răspunsului la întrebările ,, Cine sunt eu? şi ,, Care este drumul meu în viaţă?” Un asemenea proces presupune evaluarea propriei valori competente . Cu toate că dezvoltarea conceptului de sine începe în copilăria timpurie şi continuă pe tot parcursul vieţii, adolescenţa deţine o importanţă critică.

            Simţul identităţii unui adolescent se dezvoltă treptat, pe baza identificărilor din copilărie; valorile şi standardele morale ale copiilor sunt mai extinse decât cele ale părinţilor lor, iar aprecierea de sine este comparată iniţial cu imaginea pe care o au părinţii fată de ei. Odată cu intrarea în lumea mult mai complexă şi mai diversificată a şcolii, valorile grupului de prieteni încep să deţină o importanţă din ce în ce mai mare faţă de cele ale profesorilor sau ale altor adulţi. Adolescenţii încearcă să sintetizeze toate aceste valori şi să le reunească într-un sistem coerent; consistenţa valorilor promovate de către părinţii şi profesorii lor, pe de o parte, şi colegii sau prietenii lor, pe de altă parte, facilitează procesul de căutare a identităţii.

            Într-o societate simplă, în care există doar câteva modele de identificare, iar rolurile sociale sunt limitate, formarea identităţii este o sarcina relativ uşoară, pe când într-o societate complexă acest proces devine destul de complicat. În ultima situaţie, adolescenţii au la dispoziţie o mare diversitate de modele de comportament şi de stiluri de viaţă şi, ca urmare, există o mare varietate de diferenţe între adolescent în ceea ce priveşte cursul dezvoltării identităţii. Mai mult de cât atât, nivelul de dezvoltare a identităţii unui anume adolescent  poate fi destul de eterogen, inegal în diferitele sale aspecte: sexual, ocupaţional, ideologic etc.

Influenţe genetice

        Cei care devin pentru prima dată părinţi sunt, deseori, surprinşi ca propriul copil manifesta o personalitate distictă încă din primele luni de viaţă; la al doilea copil, părinţii rămân surprinşi de diferenţele dintre acesta şi primul copil. Cercetările arată că se pot observa diferenţe semnificative între copii încă de la vârsta de 3 luni, sub aspectul nivelului de activitate, atenţie, adaptabilităţii la schimbările de mediu şi al dispoziţiei generale. Un copil poate fi activ, puţin adaptabil la evenimentele neplăcute şi i se poate usor distrage atenţia; altul poate fi tăcut, perseverent în concentrarea asupra unei activităţi şi mai adaptabil. Astfel de caracteristici de personalitate, legate de dispoziţie generală, se numesc temperamente.

            Apariţia timpurie a unor astfel de caracteristici sugerează că ele sunt determinate, în parte, de factorii genetici, fiind moştenite de la părinţi – în ciuda diferenţelor dintre copiii aceleaşi familii. Studiile au confirmat că emoţionalitatea, sociabilitatea şi activitatea au componente moştenite, într-un grad seminificativ. De-a lungul timpului s-au făcut cercetări pe grupuri de copii din clase sociale mijlocii şi superioare, datele iniţiale au fost obţinute pe baza interviului cu părinţii, fiind suplimentate ulterior cu interviuri cu profesorii şi teste administrate copiilor. Subiecţii au fost notaţi pentru nouă trăsături, care, mai târziu, au fost combinate pentru a defini trei tipuri temperamentale principale:

a)      copiii jucăuşi, cu pattern-uri alimentare şi de somn regulate şi care se adaptau imediat la situaţiile noi au fost clasificate ca nedificili( aproximativ 40% din esantion);

b)       copiii iritabili, cu pattern-uri alimentare şi de somn neregulat şi care răspundeau intens negativ la situaţiile noi au fost clasificaţi ca dificili ( aproximativ 10% din esantion);

c)      copiii care prezentau un oarecare nivel de inactivitate, cu tendinţe relative de retragere din faţa situaţiilor noi şi care cereau mai mult timp pentru a se adapta la acest tip de situaţii, comparative cu copiii nedificili, au fost clasificati ca mai greu adaptabili ( aproximativ 15% din eşantion)

Cercetările au relevat faptul ca discontinuitatea/ continuitatea temperamentului este o funcţie a interacţiunii dintre genotipul copilului şi mediu. În special, ei consideră că elementul cheie al unei dezvoltări sănătoase este corespondenţa dintre temperamentul copilului şi mediul familial.

 Influenţa de mediu

             Deşi factorii genetici sunt responsabili pentru aproximativ 50% din variabilitatea unor trăsături de personalitate, rămâne un proces de variabilitate de 50% care pot fi atribuit, în special, factorilor de mediu şi interacţiunilor dintre acestea şi factorii genetici. Interacţiunea acestor factori este ilustrată de două arii de studiu  în problematica dezvoltării personalităţii în copilărie: diferenţele între pattern-urile de ataşament al copiilor faţă de părinţi şi diferenţele între practicele parentale ( de creştere a copiilor).

            Ataşamentul reprezintă tendinţa copilului de a căuta apropierea faţă de persoanele care-l îngrijesc şi de a se simţi în securitate in prezenta acestora, eşecul copilului de a-şi forma o legătură cu una sau mai multe persoane în primi ani de viaţă este legată de iritabilitatea de a dezvolta relaţii personale apropiate, intime, la maturitate. Majoritatea lucrărilor despre ataşament se concentrează asupra mamei ocupând locul principal în primii ani de viaţă ai copilului; în plus mama, mai mult decât tatăl, este responsabila pentru îngrijirea copilului mic, copii de un an plâng şi se opresc din joacă atunci când mama îi lasă singuri; răspunsuri similar la plecarea tatălui se înregistrează la copiii de 15 luni. În plus copilul de un an protesteaza inpotriva plecarii mamei mai intens decat impotriva plecarii tatalui si, la intoarcerea ei, cauta un contact mai prelungit. Aceasta diferenta se diminueaza o data cu cresterea varstei copilului.

           Factorul esenţial în determinarea ataşamentului faţă de tată pare a fi timpul pe care copilul il petrece împreună cu tatăl. Când tatăl este implicat activ în îngrijirea zilnică a copilului, chiar şi copiii foarte mici reacţionează la plecarea lui, în acelaşi mod în care reacţionează la plecarea mamei. Mai mult, astfel de copii sunt mai puţin afectaţi când sunt lăsaţi singuri cu un străin, comparativ cu copiii din  familiile în care mama este cea care oferă îngrijirea zilnică, copilul de 18 luni preferă să se joace cu tatăl mai des decât cu mama. Dar în momente stresante, copilul preferă, în general, mama. Copiii cu ataşament bazat pe siguranţă din partea părinţilor au abordat sarcinile cu entuziasm şi tenacitate. Când au întâmpinat dificultăţi rareori au plâns sau au devenit furioşi; din contră au solicitat ajutorul adulţilor de lângă ei. În schimb, copiii încadraţi în categoria ,, ataşament bazat pe nesiguranţă” s-au comportat foarte dificil. Ei au devenit cu uşurinţă furioşi şi frustraţi, nu au cerut ajutor, având tendinţa de a ignora sau respinge îndrumările adulţilor şi renunţând să mai încerce să rezolve sarcina dată. Copiii cu ataşament bazat pe siguranţă aveau tendinţa de a fi lideri sociali: erau activi în iniţierea şi participarea la o serie de activităţi, fiind solicitaţi de ceilalţi copii. Copiii cu un ataşament bazat pe nesiguranţă aveau tendinţe de retragere socială şi ezitau să participe la activităţi. Profesori i-au caracterizat ca fiind mai puţin interesaţi de lucrurile noi şi mai puţin perseverenţi în urmărirea proprilor scopuri. Aceste studii sugerează că acei copii cu ataşament bazat pe securitate, la intrarea în cel de-al doilea an de viaţă, se adaptează mai bine noilor experienţe şi relaţii.           Părinţii care sunt atenţi la nevoile copiilor, încă de la vârste foarte mici, continuă să aibă aceeaşi atitudine şi în copilăria timpurie – ei încurajează autonomia copiilor şi eforturilor lor de a face faţă experienţelor noi, fiind gata sa-i ajute când este necesar. Astfel competenţa copilului şi deprinderilor sale sociale, la vârsta de 3½ ani, reflectă, mai curând , relaţia actuală părinte – copil şi nu stările trecute ale acestei relaţii. Mai mult, temperamental copiilor, le influenţează comportamentul în ,,situaţia străină’’  – poate să influenţeze şi competenţa la vârsta preşcolară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Vremea

Footer Column 3

This is a widgetised area. Fill it with content from the Widget Admin area.

Footer Column 4

This is a widgetised area. Fill it with content from the Widget Admin area.

A wordpress theme from BWThemes